învăţá (învắţ, învăţát), vb. – 1. A deprinde, a obişnui. – 2. A instrui, a transmite cunoştinţe. – 3. A se instrui, a studia. – 4. A Învăţa pe de rost, a şti pe dinafară. – 5. A catehiza, a îndoctrina. – 6. A disciplina, a cuminţi. – 7. (Înv.) A porunci, a ordona. – 8. A sfătui. – Mr. (a)nveţ, (a)nveţare, megl. anveţ, anviţari, istr. (an)meţu. Lat. *invĭtiāre, de la vĭtium (Lexiconul de la Buda, Puşcariu 898; Candrea-Dens., 895; REW 4536; Densussianu, GS, II, 10; DAR), cf. it. invezzare, avvezare „a deprinde” (calabr. ambizzari „a învăţa”), prov. envezar, v. fr. envoisier, v. cat. avesar (sp. anviso „înţelept, prudent”, cf. Berceo, Milagros, 14); pentru lat. *vĭtiāre, cf. port. vezar şi Gamillscheg , s. v. apprivoiser. Der. învăţat, adj. (instruit; s.m., savant, erudit, om cult); învăţăcel, s.m. (discipol, elev; ucenic), dim. de la cuvîntul anterior (ipoteza unui model germ. Lehrling › Lehrer, sugerată de DAR, nu pare necesară); învăţămînt, s.n. (învăţătură; domeniul şi activitatea de instruire şi educare) format ca fr.enseignement de la enseigner; învăţător, adj. (instructiv, care instruieşte); învăţător, s.m. (instructor, pedagog, institutor; astăzi, persoană care predă în primele clase şcolare; înv., sfetnic); învăţătoare, s.f. (femeie care predă în primele clase şcolare); învăţătoresc, adj. (de învăţător, didactic); învăţătorie, s.f. (rar. învăţătură); învăţ, s.n. (nărav, viciu; instrucţie, învăţătură; rar, sfat), deverbal de la învăţa;învăţătură, s.f. (instrucţiune; studiu, cultură, ştiinţă, înţelepciune; lecţie, povaţă; morală (de fabulă), concluzie moralizatoare; sfat; înv., poruncă); desvăţa, vb. (a dezobişnui); desvăţ, s.n. (acţiunea de a dezvăţa de un obicei prost).







